PNRAS – SFÂRȘITUL UNUI PROIECT, ÎNCEPUTUL UNEI GENERAȚII CARE CREDE ÎN EA

2 iunie 2025, ziua în care soarele n-a mai stat doar pe cer - a coborât în școală, în clasă, în curte, și mai ales pe chipurile copiilor. A strălucit în ochii lor mari, în zâmbetele sincere, în pașii lor de sărbătoare. Pentru că nu era o zi oarecare.

Era ziua în care închideam, cu inimi pline, activitățile proiectului nostru drag "O șansă egală pentru toți copiii" – un titlu care, la început, părea doar o speranță scrisă pe o copertă. Dar care, pas cu pas, a devenit o promisiune împlinită, trăită în dans, în experimente curajoase, în litere desenate cu răbdare și în copii care, dintr-o dată, nu s-au mai temut să fie întrebați.

La școala noastră, în acești trei ani, sute de suflete au primit mai mult decât lecții: au primit încredere. Fiecare copil a fost întâmpinat nu doar cu planuri, ci cu brațe deschise.

Și, împreună, am clădit o școală care a început să bată în ritmul lor: mai blând, mai viu, mai cald. Cei mari – de clasa a VII-a și a VIII-a – au muncit. Au învățat. S-au ridicat. Orele de Română și Matematică nu mai semănau cu ce știau ei. Nu mai erau despre frică, grabă sau tăcere. Erau despre întrebări, încurajări și acea voce șoptită, dar puternică, a profesorului care spune: "Te văd. Ești capabil. Și nu ești singur."

Pentru ei, PNRAS a fost punte peste îndoială și elan spre vis. A fost scut. A fost aripă. Cei mici? Cei mici au făcut minuni. Au experimentat la Chimie, au desenat lumi la Geografie, au scris în Engleză cu bucurie și au creat universuri digitale la Informatică. Au dansat în proiectul "Ritm și Tradiție Populară Românească" cu foc și grație, ca niște păstrători de lumină ai satului românesc. Au colorat ii, au spus strigături și au învățat ce nu se poate preda: Bucuria de a fi român. Bucuria de a fi copil. Bucuria de a fi împreună.

Și apoi… A venit ziua cea mare, 2 iunie – ziua în care copilăria s-a unit cu recunoștința, și proiectul cu sărbătoarea.

Școala s-a umplut de flori, de emoție, de mândrie. Fetele purtau coronițe. Băieții cămăși românești. Din difuzoare se auzea muzică, iar din inimi – ceva mai puternic: recunoștință.

În toată școala? O emoție de nerdescris. Toți copiii au primit pizza, suc, aplauze și îmbrățișări. A fost sărbătoare. A fost bucurie. Copiii s-au simțit speciali, unici, s-au bucurat extrem, extrem de tare.

Iar pentru cei din programul PNRAS, răsplata a fost și mai specială: ghiozdane pline cu rechizite, diplome rostite cu glas tare, și ochi strălucind de mândrie.

Copiii au fost chemați, unul câte unul, să-și audă numele. Să fie aplaudați. Să simtă că ei contează. Nimeni n-a rămas pe margine. Toți au avut o clipă de lumină.

Și la final... au dansat. Nu le-a spus nimeni ce să facă. Au făcut ce știau deja cu inima. Au dansat cu pașii învățați în cele 12 săptămâni. Cu emoție. Cu speranță. Pentru o clipă, timpul s-a oprit. În acel cerc de copii, cu mâinile prinse, era România frumoasă de mâine. Cea care învață. Cea care simte. Cea care nu renunță.

"O șansă egală pentru toți copiii" n-a fost doar un proiect. A fost o minune de zi cu zi. A fost vocea unui copil care a îndrăznit să întrebe. A fost o profesoară care a spus "Bravo!" cu ochii umezi. A fost o sală de clasă plină de inimi – bătând la unison. Și dacă e ceva ce vom păstra peste ani, nu vor fi doar diplomele. Vor fi lacrimile din ochii copiilor, aplauzele colegilor, zâmbetele profesorilor și promisiunea nerostită: "Nu te vom lăsa niciodată în urmă. Tu contezi."

Inima mea e plină de bucurie. Privesc acești copii și nu pot să nu zâmbesc cu recunoștință. Au crescut atât de frumos sub ochii noștri – nu doar în cunoștințe, ci în încredere, în curaj, în speranță. Proiectul ,,O șansă egală pentru toți copiiI" a fost, pentru școala noastră, o rază de lumină. Am reușit ceea ce ne-am dorit cel mai mult: să readucem copiii în clasă, să le oferim un motiv să vină cu bucurie, zi de zi. Prezența a crescut, rezultatele la învățătură s-au îmbunătățit, iar abandonul școlar… a scăzut. Cu adevărat. Dar dincolo de cifre și statistici, cea mai mare realizare este aceasta: copiii noștri au început să creadă în ei. Le-am văzut ochii licărind de emoție când au fost aplaudați, le-am simțit mândria când au primit diplome, i-am văzut zâmbind, dansând, recitând, lucrând în echipă. Pentru mine, ca director, dar mai ales ca om, această zi înseamnă o victorie a binelui. A învățării cu inimă. A educației care schimbă vieți. Le mulțumesc tuturor – profesorilor implicați, copiilor care au muncit cu suflet, părinților care au fost alături de noi. Astăzi, fericirea mea e simplă și mare: am reușit împreună. Și da, pot spune cu toată ființa mea: inima mea e foarte, foarte bucuroasă. Ca manager al proiectului, ca director, ca profesor sunt foarte mândră de tot ce am realizat împreună.

Ce au spus copiii… cu inimile deschise și ochii strălucind:

Andrei: "Pentru mine, orele de Matematică din proiect au fost cu totul altceva. Nu simțeam presiune, dar învățam mai mult decât la clasă, din clasă. Profesorul chiar avea timp pentru mine. Mi-a explicat pe îndelete. A fost pentru prima dată când am simțit că cineva chiar se axează pe ce nu înțeleg eu. Nu pe program. Pe mine. 100% pe mine"

Roxana: "Româna a fost o bucurie. Nu doar gramatică, ci gândire, emoție, exprimare. M-au învățat cum să spun ce simt, cum să scriu frumos, dar și clar.
Fiecare atelier a fost ca o gură de aer. A fost școală, dar altfel. Mai umană. Mai aproape."

Maria: "Când dansam în costumele populare, simțeam că ne conectăm cu ceva vechi, dar viu. Ne-am simțit parte din ceva important. Și mai ales – fericiți. A fost o oră în care nu ne-am comparat unii cu alții, ci ne-am completat."

Alin: "Am învățat fără să simt că învăț. Parcă veneam la ceva foarte frumos și relaxant, nu la școală. Dar acum știu formule, reguli, concepte. Totul s-a lipit de mine fără stres. Profesorii au avut răbdare. M-au ascultat. M-au tratat ca pe un om, nu doar ca pe un elev."

Alex: "M-a surprins cât de mult s-au schimbat lucrurile. Activitățile astea m-au făcut să vin cu plăcere la școală. Erau jocuri, discuții, exerciții. Dar toate despre ce aveam eu nevoie să învăț. A fost ca o școală creată pe măsura noastră."

Denisa: "Mi-am găsit locul. În clasele obișnuite eram timidă. Aici am simțit că pot fi eu. Am întrebat, am greșit, am fost încurajată. Am învățat. Și la final, când am primit diploma, a fost ca și cum cineva mi-a spus: Ești văzută. Ești valoroasă."

Unul dintre cele mai emoționante momente ale zilei a fost acela în care câțiva copii, cu ochii în lacrimi, s-au strâns în brațe și au spus, șoptit, dar apăsat: "Nu vrem să se termine…" Nu era doar o reacție la o activitate reușită. Era dovada că aici, în acest colț de școală, li s-a întâmplat ceva mare: Au fost învățați, iubiți. Și s-au simțit acasă. Într-un loc care, până nu demult, părea doar "școală". Dar care, datorită PNRAS, s-a transformat în spațiul în care le-a crescut încrederea.

Acesta a fost PNRAS la Berezeni – nu doar un proiect, ci o lecție de umanitate.

O poveste scrisă zi de zi, cu mâinile întinse ale profesorilor, cu inimile larg deschise ale copiilor, cu pașii nesiguri care au devenit dans. A fost mai mult decât un program educațional. A fost răspunsul unei comunități la o întrebare nerostită: "Se mai poate face bine în școală?" Răspunsul a fost da. Un da spus cu zâmbete, cu lacrimi, cu efort, cu speranță.

Pentru unii, PNRAS a însemnat prima diplomă primită. Pentru alții, primul "Bravo!" rostit în fața clasei. Pentru mulți, primul vis pe care au îndrăznit să-l spună cu voce tare.

A fost dovada că, atunci când educația se face cu sufletul, copiii nu doar învață – ci înfloresc. Se deschid. Prind rădăcini și apoi aripi. Își dau voie să greșească, să întrebe, să fie ei înșiși. Iar din acest loc – din această înflorire tăcută, dar vizibilă – se nasc adevăratele schimbări. Generațiile care cred în ele pot schimba lumea.

Iar noi am fost martorii acestui început. Am văzut cum se aprinde o scânteie în ochii unui copil. Cum o întrebare timidă se transformă într-o idee. Cum un pas nesigur devine o horă întreagă. Am văzut cum, prin educație cu inimă, un copil nu doar rămâne la școală – ci alege, cu toată ființa lui, să fie acolo.

PNRAS s-a încheiat, dar roadele lui abia încep. Într-o Românie care încă învață să creadă în toți copiii ei, școala noastră tocmai a dovedit că se poate.

Că atunci când punem sufletul înainte de cifre, inimile încep să bată împreună.

Și poate, peste ani, când cineva va întreba ce a fost PNRAS, răspunsul va fi simplu și adevărat: A fost locul unde am învățat să ne iubim școala. A fost locul unde copiii au învățat să se iubească pe ei.

Pentru că – și știm asta acum cu siguranță – poveștile frumoase nu se încheie niciodată. Se așază în suflete. Se spun mai departe. Se transformă în visuri. Și cresc, acolo unde a fost lumină, în oameni mai buni, mai curajoși, mai senini.

A fost PNRAS. A fost educație cu suflet. A fost o promisiune ținută. Și va rămâne, pentru totdeauna, în inimile noastre, a celor care am trăit-o.